Ce spune Biblia despre sine

12 februarie 2020

Biblia pretinde despre sine lucruri pe care nicio altă carte nu le-a mai pretins vreodată. Acestea sunt niște declarații uimitoare și, dacă autorul oricărei alte cărți ar emite asemenea pretenții, am crede că este nebun. Ce spune Biblia despre sine este suficient pentru a-i garanta importanța. Dacă aceste lucruri sunt adevărate, ele diferențiază Biblia de orice altă carte scrisă vreodată.

Biblia pretinde că este Cuvântul lui Dumnezeu. Această pretenție de a fi Cuvântul lui Dumnezeu stă la baza tuturor pretențiilor care urmează. Nu ar trebui să îi ignorăm importanța. Pretinde că este Cuvântul lui Dumnezeu pentru rasa umană – pentru lume în general, pentru biserică și pentru fiecare dintre noi în parte. Biblia ne spune că a venit la existență prin niște oameni cunoscuți ca profeți și apostoli, pe care Dumnezeu i-a ales cu scopul de a-I transmite cuvântul. Un profet este o persoană care vorbește în numele lui Dumnezeu. Biblia declară în mod clar că acești oameni au vorbit „de la Dumnezeu” pentru că au fost aleși și inspirați de Dumnezeu să facă lucrul acesta.

Să îl luăm ca exemplu pe profetul Ieremia. Ieremia a scris aproximativ între anii 620 și 585 î.Hr. și cartea lui este una dintre cele mai lungi cărți din Biblie. Dumnezeu i-a spus lui Ieremia – în primul capitol al cărții sale: „Iată, pun cuvintele Mele în gura ta” (Ieremia 1:9). De atunci înainte, Ieremia folosește în mod repetat expresii precum: „așa vorbește Domnul”, „Domnul mi-a zis”, „cuvântul Domnului care a vorbit lui Ieremia din partea Domnului” sau „ascultați cuvântul Domnului”. Este imposibil să îl citim pe Ieremia fără să știm că citim ceea ce se pretinde a fi cuvântul lui Dumnezeu transmis prin profetul Său.

Dar nu este numai Ieremia. Fiecare dintre profeții Vechiului Testament – cei de dinainte de Ieremia și cei de după el – a folosit un limbaj asemănător. Toți pretind că li s-a încredințat mesajul lui Dumnezeu și spun că acele cuvinte pe care le rostesc ei sunt din partea lui Dumnezeu. Unii spun că ceea ce comunică li s-a transmis într-o viziune. De exemplu, Isaia își începe cartea cu următoarele cuvinte: „prorocia… despre Iuda și Ierusalim”. Profeții declară – în cuvinte aproape identice cu cele pe care le folosește Ieremia – că rostesc cuvântul lui Dumnezeu. Cu siguranță ei au fost convinși de lucrul acesta. Nu este de mirare că Dumnezeu este uneori numit „Dumnezeul care vorbește”. Este repetat în întreaga Biblie că El a vorbit prin reprezentanții Săi aleși.

Un alt cuvânt adesea folosit în Biblie este Scriptura. Literal, înseamnă „scrieri”. La Biblie se face referire în mod obișnuit ca fiind „Sfânta Scriptură” pentru a indica faptul că aceste scrieri speciale au o origine „sfântă” și un scop „sfânt”. În acest fel le erau astfel cunoscute evreilor din zilele lui Isus scrierile profeților Vechiului Testament. Ele erau „Scripturile”. Isus Însuși a folosit expresia aceasta când a vorbit despre scrierile Vechiului Testament. „Scriptura” era sacră, sau sfântă, pentru că se credea că este Cuvântul lui Dumnezeu.

Și lucrul acesta nu era adevărat doar cu privire la Vechiul Testament. Înainte ca scrierea Noului Testament să fi fost încheiată, aproape de sfârșitul secolului I d.Hr., epistolele lui Pavel, scrise pentru diferite comunități ale bisericii creștine timpurii, erau deja privite ca „Scriptură”. Ele aveau deja același statut ca scrierile sacre ale profeților din Vechiul Testament. Și ele erau Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi au apărut evangheliile, celelalte scrieri ale Noului Testament și – în jurul anului 96 d.Hr. – ultima carte a Bibliei, Apocalipsa, în care încă o dată se afirmă clar că Ioan a dat mărturie sau „a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 1:2).

De la început până la sfârșit, Biblia pretinde că este Cuvântul lui Dumnezeu. Primul ei capitol conține afirmația repetată: „Dumnezeu a zis”, iar ultimul capitol se încheie făcând iarăși referire la „cuvântul lui Dumnezeu”. Aceasta este ceea ce Biblia afirmă despre sine în întregul ei, în cuvinte prea clare pentru a fi înțelese greșit. În mai multe ocazii Isus a indicat natura divină a Scripturilor Vechiului Testament folosind expresia: „este scris”. În cartea The Word of the Lord, autorul argumentează că un factor important în testarea afirmației că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu este să „lăsăm Biblia să vorbească pentru sine”. Am putea crede că toate acestea sunt suficiente pentru a determina orice persoană rațională să accepte că s-ar putea să merite să facă acest lucru.

Biblia pretinde că ea consemnează mâna lui Dumnezeu în istorie. Mulți oameni din zilele noastre, poate majoritatea, cred că rasa umană este singura din univers, populând o planetă relativ mică la marginea unei galaxii dintre milioane de altele, izolată în spațiu și timp, îndreptându-se, în cele din urmă, spre extincție. Biblia prezintă o imagine diferită. Descrie imaginea unei lumi implicate foarte mult în istoria cosmică – o lume de care Dumnezeu este în mod special interesat și în a cărei istorie a intervenit în mod frecvent.
Consemnarea relației lui Dumnezeu cu poporul Său ales (israeliții) – eliberarea lor din Egipt, trecerea Mării Roșii, cucerirea Canaanului, Exodul, întoarcerea lor din captivitatea babiloniană și toate celelalte – este o dovadă a faptului că Dumnezeu se implică în treburile națiunilor de pe pământ. Dar nu este doar atât. Biblia susține că:
Dumnezeu îndepărtează și ridică regi (vezi Daniel 2:1);
Dumnezeu poate provoca înălțarea și căderea națiunilor, prosperitatea și degradarea lor (vezi Neemia 9:22-4; Ezechiel 29:15-16);
El folosește conducătorii pământești și națiunile pentru a-Și îndeplini scopurile, deși ei nu sunt întotdeauna conștienți în acel moment că sunt folosiți astfel (vezi Isaia 10:5-7);
El se poate ocupa de națiuni într-un mod care să le facă exemple pentru altele (vezi Ezechiel 31:10-16);
Conducătorii pământești își exercită autoritatea numai cu consim­țământul lui Dumnezeu (vezi Romani 13:1);
În viitor, națiunile vor veni înaintea Lui la judecată (vezi Apocalipsa 9:15).

Multor oameni, inclusiv multora care nu sunt creștini, lumea de astăzi li se pare ieșită de sub control, îndreptându-se inevitabil spre dezastru. Totuși, imaginea pe care Biblia o prezintă este cea a unui Dumnezeu care se implică în lumea pe care a creat-o și arată clar că istoria se îndreaptă inevitabil spre un destin final care este în mâinile Sale. Dacă într-adevăr așa stau lucrurile, este important să știm dacă Biblia este adevărată sau nu. Dumnezeu chiar este implicat în istorie? Deține, în cele din urmă, controlul? Trebuie să știm.

Biblia pretinde că prezice viitorul. După cum am afirmat mai înainte, un profet vorbește în numele lui Dumnezeu. Într-un sens mai restrâns, un profet este, de asemenea, cineva care prezice viitorul. Mare parte din profeția biblică are acest sens predictiv. Mai târziu, în această carte, vom analiza în detaliu unele dintre multele profeții care se găsesc în Biblie, adeseori făcute cu sute de ani înainte ca evenimentul să fi avut loc. La momentul acela, ne vom uita la dovezi pentru a stabili dacă prezicerea a fost, cu adevărat, o profeție și dacă s-a împlinit. Dar, deocamdată, trebuie să notăm că Biblia pretinde că prezice viitorul. Sunt sute de astfel de predicții în Biblie.

Pretenția în sine nu este greu de înțeles: „Eu sunt Dumnezeu, și nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit” (Isaia 46:9,10). Biblia este plină de preziceri cu privire la viitor, din Geneza până în Apocalipsa. Sunt profeții despre cetăți, neamuri, regate, oameni și evenimente. Sunt profeții care au o dimensiune cronologică și sunt peste 300 de profeții cu privire la Hristos, toate făcute cu sute de ani înainte ca El să Se fi născut. Sunt profeții despre națiuni care încă mai există și profeții despre națiuni care au fost șterse din istorie. Și mai sunt multe profeții care trebuie să se împlinească. A pretinde capacitatea de a prezice este ceva –o mare asumare, într-adevăr. Dar a o face în mod repetat de-a lungul a sute de ani și, în multe cazuri, cu detalii specifice, este altceva. Biblia este singura carte care prezice viitorul în mod repetat cu atâta îndrăzneală. Dacă aceste preziceri sunt neadevărate, trebuie să cunoaștem lucrul acesta. Dar dacă sunt adevărate, cu atât mai mult trebuie să îl cunoaștem.

Biblia pretinde că dă înțelepciune și pricepere. David, psal­mistul, a scris: „Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină” (Psalmii 119:130). A mai spus și: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea” (Psalmii 119:105). Dacă ai umblat vreodată pe o cărare îngustă, șerpuitoare, într-o noapte fără lună, vei ști la ce se gândea scriitorul acestor cuvinte.
Ambele declarații ale lui David au fost citate de nenumărate ori de-a lungul timpului, pentru că ele au vorbit – și încă vorbesc – pentru milioane de oameni care le-au găsit ca fiind adevărate. Ce fel de lumină sau de pricepere pretinde Biblia că le aduce celor care o citesc?

Aduce înțelegerea sinelui. Pretinde că răspunde la întrebările fundamentale despre noi înșine precum: „Cine sunt?”, „Am vreo importanță?” „De ce sunt așa cum sunt?” și „Am un viitor?”

Aduce înțelegerea vieții. Unul dintre semnele autenticității Bibliei este descrierea intransigentă a vieții umane, atât în cele mai frumoase momente ale ei, cât și în cele mai rele. Este o reflexie a vieții umane în multele ei dimensiuni.

Aduce înțelegerea istoriei. Pentru o prezentare generală a marilor imperii și națiuni, precum și a națiunilor mai mici, există puține surse mai bune decât Biblia. Dar despre unele dintre ele ea conține informații care nu pot fi găsite nicăieri altundeva.

Aduce înțelegerea viitorului, după cum am observat deja, cu condiția ca pretențiile ei de predicție să poată fi verificate.

Și, pentru cei care vor lucrul acesta, aduce înțelegerea lui Dumnezeu. Biblia pretinde că este în întregime o revelație despre Dumnezeu, din partea lui Dumnezeu Însuși. Ne spune cine este Dumnezeu, cum este și ce a făcut și încă mai face. Ne spune de ce este preocupat de planeta noastră și de oamenii care trăiesc acum aici, precum și de cei care au trăit aici în trecut.

Într-o epocă în care în lumea apuseană se cheltuie anual milioane de dolari pentru consiliere, tratamente psihiatrice, calmante și psihologie (să nu mai vorbim despre educație, în multele ei aspecte), este ciudat că această carte – care pretinde că oferă înțelegere în atât de multe domenii – este adeseori trecută cu vederea sau tratată cu dispreț.

Dacă Biblia este adevărată și aceste pretenții pot fi verificate, atunci un mare număr de oameni ar avea de câștigat – oameni care nu știu nimic despre aceste calități ale ei sau care știu, dar le consideră irelevante.

Material preluat din cartea „Mai putem crede în Biblie?” de Bryan Ball