Supraviețuirea Bibliei

12 februarie 2020

Inspirată și inspiratoare

Când spunem că Biblia este cea mai remarcabilă carte din lume, spunem că este toate cele de mai sus – și mai mult de atât. Spunem că este diferită de toate celelalte cărți. Spunem că nu a fost scrisă vreodată o altă carte, în orice limbă, în orice timp al istoriei, de orice autor sau grup de autori, care să se asemene cu Biblia. Nu este doar excepțională și eminentă, este unică – singura de felul acesta. Aceasta este o afirmație destul de puternică; deci, care sunt dovezile?uvântul remarcabilă este cheia acestui capitol. Este, de asemenea, chiar cheia Bibliei. Dacă spunem că ceva este remarcabil, spunem că merită observat, pentru că este neobișnuit, excepțional sau ieșit din comun. Dacă spunem că ceva este foarte remarcabil, spunem că este eminent, cu mult peste medie, cu adevărat foarte special sau mai bun decât orice altceva.

În acest capitol, vom analiza cinci motive care stau la baza afirmației că Biblia este cea mai remarcabilă carte din lume. Fiecare dintre aceste motive este convingător în sine, dar efectul real stă în puterea lor combinată. Ne putem gândi la o frânghie, pentru a ilustra această idee. O frânghie este făcută din câteva șuvițe din fire sau sfori mai subțiri, fiecare dintre ele puternică în sine, dar fiind cele mai puternice atunci când sunt împletite împreună. În mod asemănător, efectul cumulativ al acestor argumente, puterea lor combinată, prezintă un caz convingător pentru acceptarea afirmației că Biblia este cea mai remarcabilă carte scrisă vreodată. Frânghia este atât de puternică, încât putem afirma cu toată convingerea că nu poate fi ruptă. Nicio altă carte nu se poate și nu se va putea compara vreodată cu Biblia.

Simplul fapt că Biblia există astăzi este remarcabil. Cea mai veche parte a Bibliei a fost scrisă cu aproximativ 1500 de ani î.Hr., iar cea mai recentă parte, Apocalipsa, a fost scrisă în jurul anului 96 d.Hr., cu peste 1900 de ani în urmă. Așadar, Biblia este foarte veche. Totuși, astăzi, Biblia este vândută în milioane de exemplare în librării din orice țară liberă din lume. Nicio altă carte nu a trecut cu atât de mare succes testul timpului.

Însă aspectul cel mai remarcabil este, probabil, acela că Biblia a supraviețuit până în prezent chiar dacă nu i se dădea nicio șansă – a rezistat focului și inundațiilor, accidentelor și dezastrelor, precum și eforturilor determinate de a o distruge ale multor dușmani ai ei, de-a lungul veacurilor. Un scriitor observă cu atâta precizie că, în cea mai mare parte a istoriei, „Biblia a fost obiectul unei uri extreme din partea multora aflați în poziții de conducere”. Nu este o declarație exagerată nici măcar în ce privește timpurile și atitudinile moderne. O mare parte a secolului XX, regimurile comuniste din Rusia și din Europa de Est au interzis cu cruzime tipărirea Bibliei. Același lucru se întâmplă astăzi în unele state islamice fundamentaliste. Bibliile sunt interzise, iar cei care le citesc fac lucrul acesta sub amenințarea pedepsei și chiar a morții.

Chiar înainte ca Biblia să fi fost încheiată, au existat încercări de a distruge Scripturile Vechiului Testament. În 167 î.Hr., regele sirian Antioh Epifanul a hotărât să extermine iudaismul și toate lucrurile evreiești, a profanat templul din Ierusalim și a încercat să distrugă Scripturile sacre evreiești. Nu a reușit, desigur, dar nu a durat mult până când s-au ridicat alte atacuri împotriva Vechiului Testament. Mulți cercetători cred că sulurile de la Marea Moartă, care au fost cruciale pentru păstrarea Bibliei și vor fi discutate într-un capitol următor, au fost ascunse în peșteri de-a lungul țărmurilor Mării Moarte pentru a le proteja de armatele prădătoare ale Romei, în primul secol d.Hr.

În secolele de mai târziu, au fost făcute multe alte încercări de a distruge Biblia, care devenise cartea sacră nu doar a evreilor, ci și a creștinilor. Împărații romani Dioclețian și Iulian – ambii fiind împotriva credinței creștine și având intenția de a o distruge complet – au căutat să restricționeze influența Scripturilor creștine distrugând cât de multe copii ale manuscriselor a fost posibil. De-a lungul acestor ani, precum și de multe ori în vremurile de după, chiar a deține o copie a Scripturilor reprezenta un delict care se pedepsea cu moartea.

Valdenzii – un grup creștin care s-a dezvoltat în principal în nordul Italiei și al Franței, în secolele XII și XIII – au realizat și au răspândit, din adăposturile lor din munți, multe copii ale Scripturilor. Sub amenințarea morții, misionarii valdenzi au purtat aceste Biblii scrise de mână în hainele lor în multe părți ale Europei. Documente ale Inchiziției descoperite recent arată că mulți predicatori valdenzi și urmași ai acestora au fost trimiși la moarte pentru că dețineau, purtau, predicau sau ascultau cuvintele Bibliei. În 1229, Conciliul de la Toulouse a interzis deținerea și citirea Bibliei, prevăzând pedepse aspre pentru cei găsiți vinovați și pentru cei care îi adăposteau sau protejau.

Cam aproape același lucru s-a petrecut în Anglia. John Wycliffe și câțiva prieteni ai lui au tradus Biblia în limba engleză. Mesajul ei a fost proclamat de urmașii lui Wycliffe și a fost primit cu nerăbdare de mulți care voiau să audă și să înțeleagă această carte interzisă. Au fost făcute eforturi intense, din partea autorităților, de a confisca și arde „Biblia lui Wycliffe”, dar aceasta a fost copiată continuu de-a lungul secolului al XV-lea.  Biserica a introdus o lege care interzicea traducerea în engleză a oricărei părți a Bibliei, dar legea aceasta a venit prea târziu.

Cele mai intense eforturi au fost făcute pentru a interzice Noul Testament al lui Tyndale, din 1526. Cel puțin 3000 de exemplare au fost tipărite și unele au fost duse pe furiș dincolo de Canalul Mânecii. Au fost date ordine ca toate exemplarele din Noul Testament al lui Tyndale să fie arse și doar câteva au supraviețuit. Autoritățile erau hotărâte ca Biblia să nu fie accesibilă poporului. De fapt, multe exemplare au fost cumpărate înainte de a părăsi Olanda, de către reprezentantul Episcopului Londrei, astfel încât să poată fi distruse înainte de a ajunge în Anglia. Trei exemplare au supraviețuit totuși și aproape 90 la sută din Noul Testament Versiunea Autorizată – extrem de influentă – din 1611 a fost preluat direct din Noul Testament al lui Tyndale. Din zilele lui Tyndale, stocul de Biblii în limba engleză nu a mai fost niciodată epuizat.

În Franța, războiul împotriva Bibliei a atins noi înălțimi, sau adâncimi, în timpul Revoluției Franceze. Adunarea Națională a decorat un măgar cu simbolurile creștine și, cu Vechiul Testament și cu Noul Testament legate de coada lui, l-au trimis în procesiune pe străzile din Paris. În cele din urmă, a ajuns la catedrala pângărită Notre Dame, unde o femeie de moravuri ușoare a fost încoronată pe altar drept zeița rațiunii.

Au existat, de asemenea, de-a lungul secolelor, oameni care au încercat să distrugă Biblia prin argumente. Scriptura și-a atras vrăjmași de la filozofii păgâni timpurii Celsus și Porfir la raționaliștii secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea din Europa și la scriitorii seculari, atei, din vremurile noastre. Filozoful francez Voltaire, un critic vehement al Bibliei, a vorbit în numele multora care îi împărtășeau opiniile când a spus: „Peste o sută de ani nu veți mai auzi nimic despre ea. Probabil veți vedea o copie într-un muzeu, dar altfel va fi pierdută. Este o carte discreditată complet.” O sută de ani mai târziu, casa din Paris în care au fost rostite aceste cuvinte, cândva casa lui Voltaire, a devenit proprietatea Societății Biblice Străine și Britanice și centru de distribuire a Bibliilor în întreaga lume. Se pare că Voltaire nu a fost un profet prea bun.

Când luăm o Biblie, ținem în mână o carte care a supraviețuit încercărilor repetate de a o distruge prin forță sau argumente vreme de peste două mii de ani. Totuși, ea a supraviețuit de-a lungul secolelor și a rămas cea mai bine vândută carte a lumii.

Material preluat din cartea „Mai putem crede în Biblie?” de Bryan Ball